.

 iubirile-astea fără frontiere
 ce-ți sug viața de orice plăcere
 se regăsesc mai peste tot,
 de-aici până-n hong kong
 din suflet până-ntr-un love song,
 de la scrisori până pe skype
 de la verbal până la type
 și de la lacrimi multe până la nimic.
 
 iubirile-astea fără frontiere
 de care pan' la urmă dăm, dar nimeni nu le cere,
 iubirile-astea toate ne învață
 să ne iubim frumos de la distanță
 să fim mai tari la despărțire
 și mai ales să prețuim o amintire
 pe care poate alții o trec cu vederea,
 alții care nu plâng nicicând și nicăierea.
 
 iubiri fără de frontiere
 sau frontiere neiubite
 totuna mi-e.
 dus-întors și toate-s spre tine,
 biletele de pe wizzair sau altele la fel
 îmi lasă portofelul chel
 și chel rămâne mai mereu, cu precădere
 atunci când suferi de iubire fără frontiere.
 

Cine sunt, cine esti, oare...

cred că o să rămân aici
pentru încă o săptămână
până încep să desluşesc forme, contururi
poate chiar chipuri.
e interesant cum te obişnuieşti
să orbecăi prin întuneric
şi să vorbeşti fără cuvinte
aici înăuntru.
nu ne dăm bună ziua
sau la revedere.
întotdeauna unii vin şi alţii pleacă,
de cele mai multe ori vin
şi se aseaza la perete,
uitandu-se într-un punct fix din beznă.
nu ne vorbim, dar ne simţim unii pe ceilalţi
ne cunoaştem la perfecţie
fiecare inspiraţie, fiecare expiraţie
fiecare tresărit involuntar
sau smiorcăit ascuns.
am învăţat să trăim unii cu ceilalţi
fără să ne pese de compatibilităţi,
ne-am acceptat reciproc
într-o vină colectivă.

problemele tale,
stresul meu,
stresul tău,
fricile mele inexplicabile,
narcisismul tău şubred,
sinceritatea ta brutală
şi instabilitatea mea emoţională
se citesc din priviri.
nimeni nu face prima mişcare
dar toţi ştim că vom fi anihilaţi
până la ultimul.

cel mai greu este să ne dăm seama
cine suntem
eu
şi tu
înainte să întinerim ireversibil
şi să ne dizolvăm
într-o persoană mai bună.

asimptote la conversaţie

comunicarea nu este o disciplină teoretică,
precum nici retorică,
dar cu siguranţă o putem transpune sub altă formă.

am învăţat, deci, că în comunicare e nevoie
de un cmmmc-
consens minim de mesaje şi motive coabitante,
de un divizor comun
care nu ne da voie să ne separăm complet
şi de o variabilă necunoscută
ce poate fi explorată oricând.

stau de partea cealaltă a mesei,
dar ne aflăm în planuri diferite.
o ază ne taie transversal,
paralelă cu subiectul nostru de discuţie şi,
surprinzător,
cu fiecare dintre noi în parte.

îmi dau seamă că suntem nişte numere prime,
diferite de calitatea noastră de oameni unici.
ne împărţim constant unii la alţii
şi rezultatul este mereu un rest în perioadă,
care nu ne permite să ajungem la un rezultat final.

şi iată-mă studentă la comunicare,
gândind în multipli comuni
şi icsi necalculati,
dandu-mi seamă că poate
matematica era punctul nostru comun
înainte să devenim paraleli.

dependentă de nimic anume

câteodată se cer inventați termeni noi
 care nu par a se potrivi în vechile legi ale rațiunii.
 însă acum, contemporani, inestetici și anomici
 ne permitem luxul iraționalității,
 așa că mă lăfăi în acest privilegiu
 de a fi ceea ce nu trebuie
 când nu trebuie
 în moduri surprinzătoare
 și inventez un termen nou.
 se va numi "simbioză unilaterală".
 
 analiza morfosintactică este inutilă
 precum și despărțirea în silabe
 sau descifrarea sensului artistic.
 de fapt, nu e vorba decât de un paroxism
 al nevoii,
 care se definește prin el însuși
 într-un cerc infinit de absurdități.
 eu și tu se continuă
 într-un tine și mine
 care se completează inegal și asimetric
 fără vreo finalitate conclusivă
 sau vreo formă descriptibla.
 
 acești eu și tu în prelungire
 amețesc în completare.
 chiar dacă se leagă unul de celălalt
 și parcurg același drum,
 par a se lovi cap în cap.
 căci din când în când, trebuie să schimbi sensul
 ca să nu amețești.
 
 dar asta uităm să facem
 de fiecare dată.
 

Gelozie

 începe cu un gând absurd
 care se înfiripă undeva adânc
 în subconștient
 se atașează sinistru de cele mai ascunse temeri
 și rămâne acolo
 ca o lipitoare.
 se hrănește cu paranoia,
 respiră sacadat
 într-un mediu umed și slinos
 rupt dintr-un film cu
 alienși și predatori
 și alte SF-uri din filmele
 cu note mici pe IMDB.
 
 curând, se va face prea mare
 ca să rămână acolo, în colț,
 neobservată de nimeni.
 își va întinde tentaculele veninoase
 negre, cu ventuze vișinii,
 și va crește,
 încet, dar sigur,
 fixându-se pe o arie
 din ce în ce mai mare.
 
 brusc, te gândești din ce în ce mai des
 la asta.
 nu mai ai cum să dai de gândurile tale
 normale, pașnice și deloc agresive,
 căci peste ele s-a așternut
 un strat gros de ceară lipicioasă.
 acum tot ce îți imaginezi
 sunt nuanțe sumbre de gri,
 respirație grea, pe gură,
 cuvinte sub formă de gemete prelungi
 și atmosferă copleșită
 de sudoare.
 
 în cameră e liniște
 și timpul trece greu
 și încet,
 de fapt stă în loc.
 singurul lucru pe care îl simți că se mișcă
 e o ventuză undeva în spatele cerebelului.
 te ține strâns sub influența ei
 și nu te lasă să dormi.
 doar să-ți imaginezi un el
 și-o ea
 sudoare
 cuvinte rostite
 pe jumătate
 sâni
 cămăși
 mâini
 încleștări
 forță
 pasiune
 gemete
 și din nou sudoare
 și-o tentaculă slinoasă, mov.
 
 și-apoi te trezești.
 o idioată gâfâind
 într-o cameră goală și tăcută
 care visează tentacule
 și filme SF
 și nici măcar nu doarme.