asimptote la conversaţie

comunicarea nu este o disciplină teoretică,
precum nici retorică,
dar cu siguranţă o putem transpune sub altă formă.

am învăţat, deci, că în comunicare e nevoie
de un cmmmc-
consens minim de mesaje şi motive coabitante,
de un divizor comun
care nu ne da voie să ne separăm complet
şi de o variabilă necunoscută
ce poate fi explorată oricând.

stau de partea cealaltă a mesei,
dar ne aflăm în planuri diferite.
o ază ne taie transversal,
paralelă cu subiectul nostru de discuţie şi,
surprinzător,
cu fiecare dintre noi în parte.

îmi dau seamă că suntem nişte numere prime,
diferite de calitatea noastră de oameni unici.
ne împărţim constant unii la alţii
şi rezultatul este mereu un rest în perioadă,
care nu ne permite să ajungem la un rezultat final.

şi iată-mă studentă la comunicare,
gândind în multipli comuni
şi icsi necalculati,
dandu-mi seamă că poate
matematica era punctul nostru comun
înainte să devenim paraleli.

dependentă de nimic anume

câteodată se cer inventați termeni noi
 care nu par a se potrivi în vechile legi ale rațiunii.
 însă acum, contemporani, inestetici și anomici
 ne permitem luxul iraționalității,
 așa că mă lăfăi în acest privilegiu
 de a fi ceea ce nu trebuie
 când nu trebuie
 în moduri surprinzătoare
 și inventez un termen nou.
 se va numi "simbioză unilaterală".
 
 analiza morfosintactică este inutilă
 precum și despărțirea în silabe
 sau descifrarea sensului artistic.
 de fapt, nu e vorba decât de un paroxism
 al nevoii,
 care se definește prin el însuși
 într-un cerc infinit de absurdități.
 eu și tu se continuă
 într-un tine și mine
 care se completează inegal și asimetric
 fără vreo finalitate conclusivă
 sau vreo formă descriptibla.
 
 acești eu și tu în prelungire
 amețesc în completare.
 chiar dacă se leagă unul de celălalt
 și parcurg același drum,
 par a se lovi cap în cap.
 căci din când în când, trebuie să schimbi sensul
 ca să nu amețești.
 
 dar asta uităm să facem
 de fiecare dată.