Macar de-ar fi 1 aprilie..

De ceva vreme
ma tot chinui sa daram ziduri
chiar daca toata lumea spune ca-s firava.
"Ce stiti voi, sunt mai puternica decat par!"
spun si ma bat cu pumnii-n piept
si ma gandesc ca daca nici macar pe mine nu ma doare,
ce-are sa simta-un zid?

.

De fiecare data
cand ma uit intr-un punct fix
el se misca-
ma poarta din secunda-n secunda.

Se materializeaza mai mult decat un gand ratacit –
o anamneza recurenta
urmata de uitari progresive.
Intai uit de mine,
apoi uit sa te sun,
uit ca m-ai sunat,
uit ca avem telefoane,
uit ca mi-e dor de tine,
uit de restul lumii
si de tine.

Punctul e inca acolo.
imi desfiinteaza constiincios,
de fiecare data,
realitatea la care m-am adaptat atat de usor.
Imi aminteste ca, de fapt,
cand ma uit pe geam nu-mi vad viitorul,
proiectat pe schele transparente,
ci doar un meci de fotbal intre copii,
ca banca pe care stau nu e o canapea confortabila
in care-mi afund grijile si uitarea de tine,
ci doar o banca incomoda pe un hol plin cu oameni incomozi.

Si tocmai aceasta comoditate absurda,
definita pe un relativism universal,
aceasta comoditate ma impiedica
sa-mi ridic privirea.

Punctul nu s-a miscat,
dar totul in jurul sau confirma
ca o sa se miste.

Comoda, dar rabdatoare.
O asociere favorabila, spuneti?
Nu e nimic mai obositor decat
sa stai pe loc si sa astepti sa te trezeasca cineva la realitate.
sa fii un punct fix, in miscare doar prin asociere
cu milioane de orbite ce se intersecteaza prin tine.

Si totusi,
nu e nevoie decat de o bataie din palme
ca sa schimbi perspectiva.
Pentru asta, insa, trebuie sa meriti aplauzele.

.

visezi desigur nave spatiale si papusi
actori atipici ce se lasa dusi
to infinity and beyond,
o bicicleta parcurgand un rond,
o pata impregnata pe-un tapet anost,
o rima incalcita fara rost,
e tarziu si jumatatea mea de pat
are insomnie.

prin reducere la absurd

mi se desira siretul de la
pantalonii de trening pe care si-asa nu ii prea port -
- ma gandesc ca o fi vreun semn.
am legat firul, l-am innodat de mai multe ori
insa din timp in timp descopar ca inca se desira.
nu cred in semne, dar nu pot decat sa ma intreb
daca nu cumva viata mea se deruleaza
iar eu nu pot face nimic ca sa o opresc.
pana la urma, stim cu totii
ca prezentul e doar un stecher,
iar viitorul e cel mai important.
viata e o papiota in masina de cusut
care se invarte si se invarte
si se invarte.
e greu sa ametesti cand tu alergi in contrasens,
dar cat de greu trebuie sa fie sa nu te electrocutezi
cand traiesti intr-un stecher..