.

De fiecare data
cand ma uit intr-un punct fix
el se misca-
ma poarta din secunda-n secunda.

Se materializeaza mai mult decat un gand ratacit –
o anamneza recurenta
urmata de uitari progresive.
Intai uit de mine,
apoi uit sa te sun,
uit ca m-ai sunat,
uit ca avem telefoane,
uit ca mi-e dor de tine,
uit de restul lumii
si de tine.

Punctul e inca acolo.
imi desfiinteaza constiincios,
de fiecare data,
realitatea la care m-am adaptat atat de usor.
Imi aminteste ca, de fapt,
cand ma uit pe geam nu-mi vad viitorul,
proiectat pe schele transparente,
ci doar un meci de fotbal intre copii,
ca banca pe care stau nu e o canapea confortabila
in care-mi afund grijile si uitarea de tine,
ci doar o banca incomoda pe un hol plin cu oameni incomozi.

Si tocmai aceasta comoditate absurda,
definita pe un relativism universal,
aceasta comoditate ma impiedica
sa-mi ridic privirea.

Punctul nu s-a miscat,
dar totul in jurul sau confirma
ca o sa se miste.

Comoda, dar rabdatoare.
O asociere favorabila, spuneti?
Nu e nimic mai obositor decat
sa stai pe loc si sa astepti sa te trezeasca cineva la realitate.
sa fii un punct fix, in miscare doar prin asociere
cu milioane de orbite ce se intersecteaza prin tine.

Si totusi,
nu e nevoie decat de o bataie din palme
ca sa schimbi perspectiva.
Pentru asta, insa, trebuie sa meriti aplauzele.