asimptote la conversaţie

comunicarea nu este o disciplină teoretică,
precum nici retorică,
dar cu siguranţă o putem transpune sub altă formă.

am învăţat, deci, că în comunicare e nevoie
de un cmmmc-
consens minim de mesaje şi motive coabitante,
de un divizor comun
care nu ne da voie să ne separăm complet
şi de o variabilă necunoscută
ce poate fi explorată oricând.

stau de partea cealaltă a mesei,
dar ne aflăm în planuri diferite.
o ază ne taie transversal,
paralelă cu subiectul nostru de discuţie şi,
surprinzător,
cu fiecare dintre noi în parte.

îmi dau seamă că suntem nişte numere prime,
diferite de calitatea noastră de oameni unici.
ne împărţim constant unii la alţii
şi rezultatul este mereu un rest în perioadă,
care nu ne permite să ajungem la un rezultat final.

şi iată-mă studentă la comunicare,
gândind în multipli comuni
şi icsi necalculati,
dandu-mi seamă că poate
matematica era punctul nostru comun
înainte să devenim paraleli.

dependentă de nimic anume

câteodată se cer inventați termeni noi
 care nu par a se potrivi în vechile legi ale rațiunii.
 însă acum, contemporani, inestetici și anomici
 ne permitem luxul iraționalității,
 așa că mă lăfăi în acest privilegiu
 de a fi ceea ce nu trebuie
 când nu trebuie
 în moduri surprinzătoare
 și inventez un termen nou.
 se va numi "simbioză unilaterală".
 
 analiza morfosintactică este inutilă
 precum și despărțirea în silabe
 sau descifrarea sensului artistic.
 de fapt, nu e vorba decât de un paroxism
 al nevoii,
 care se definește prin el însuși
 într-un cerc infinit de absurdități.
 eu și tu se continuă
 într-un tine și mine
 care se completează inegal și asimetric
 fără vreo finalitate conclusivă
 sau vreo formă descriptibla.
 
 acești eu și tu în prelungire
 amețesc în completare.
 chiar dacă se leagă unul de celălalt
 și parcurg același drum,
 par a se lovi cap în cap.
 căci din când în când, trebuie să schimbi sensul
 ca să nu amețești.
 
 dar asta uităm să facem
 de fiecare dată.
 

Gelozie

 începe cu un gând absurd
 care se înfiripă undeva adânc
 în subconștient
 se atașează sinistru de cele mai ascunse temeri
 și rămâne acolo
 ca o lipitoare.
 se hrănește cu paranoia,
 respiră sacadat
 într-un mediu umed și slinos
 rupt dintr-un film cu
 alienși și predatori
 și alte SF-uri din filmele
 cu note mici pe IMDB.
 
 curând, se va face prea mare
 ca să rămână acolo, în colț,
 neobservată de nimeni.
 își va întinde tentaculele veninoase
 negre, cu ventuze vișinii,
 și va crește,
 încet, dar sigur,
 fixându-se pe o arie
 din ce în ce mai mare.
 
 brusc, te gândești din ce în ce mai des
 la asta.
 nu mai ai cum să dai de gândurile tale
 normale, pașnice și deloc agresive,
 căci peste ele s-a așternut
 un strat gros de ceară lipicioasă.
 acum tot ce îți imaginezi
 sunt nuanțe sumbre de gri,
 respirație grea, pe gură,
 cuvinte sub formă de gemete prelungi
 și atmosferă copleșită
 de sudoare.
 
 în cameră e liniște
 și timpul trece greu
 și încet,
 de fapt stă în loc.
 singurul lucru pe care îl simți că se mișcă
 e o ventuză undeva în spatele cerebelului.
 te ține strâns sub influența ei
 și nu te lasă să dormi.
 doar să-ți imaginezi un el
 și-o ea
 sudoare
 cuvinte rostite
 pe jumătate
 sâni
 cămăși
 mâini
 încleștări
 forță
 pasiune
 gemete
 și din nou sudoare
 și-o tentaculă slinoasă, mov.
 
 și-apoi te trezești.
 o idioată gâfâind
 într-o cameră goală și tăcută
 care visează tentacule
 și filme SF
 și nici măcar nu doarme.

Poezie în tren

 oamenii au descoperit
 teleportarea
 în alte persoane.
 poate de asta atâtea
 incompatibilități
 și erori de judecată
 și dureri sentimentale -
 nepotriviri sufletești.

 nu mai suntem noi,
 căci ne-am transferat în alții.
 suntem în secolul minunilor tehnologice
 când nu ne recunoaștem unii pe ceilalți,
 când nu mai există zilele de marți,
 când toți suntem acrobați
 și plonjăm dintr-o identitate în alta.

 așa că iată-ne aici,
 trăind o singură și interminabilă zi de luni,
 mereu începutul a ceva
 ce nu cunoaștem.

 iartă-mă când nu îți voi părea familiară
 precum poate nici eu n-o să te recunosc prea bine.
 iartă-mă și hai să ne uităm
 unul pe celălalt,
 unul în celălalt,
 să ne iubim ca doi străini ce de-abia s-au cunoscut
 în tren.

 ( de fapt eu sunt tot eu,
 tu ești tot tu.
 secolul acesta nu are nimic deosebit
 față de altele.
 pur și simplu am uitat că după luni
 mai urmează ceva.
 te-am uitat
 și m-ai uitat
 deși ne vedem în fiecare zi. )




 salut, eu sunt ligia. încântată.

Povestea unui trecător

 am trecut prin multe,
 spuse trecătorul.
 și multe au trecut prin mine.
 pe lângă mine trece viața
 iar eu mă-ntrec cu mine
 în treacăt.
 poate că voi nu realizați
 ce-nseamna să fii trecător -
 înseamnă că tu mergi
 când totul în jur stă,
 că te menții în formă
 doar ca să n-amețești
 atunci când te oprești
 și vezi că totu-n jur tot e la fel.
 
 eu sunt un trecător prin viață,
 spuse trecătorul.
 am văzut multe
 și multe m-au văzut pe mine
 însă de mult mi-a trecut
 curiozitatea infantilă
 nu mă opresc s-ascult
 să văd sau să-nțeleg.. 
 acum doar merg și nu mă mai opresc
 căci știu că destinația finală
 nu mi-o aleg.
 sper doar să merg,
 să merg până cad din picioare
 și-atunci voi ști că am făcut
 tot ce-am putut să scap de trecut.
 
 v-aș povesti mai multe despre mine,
 spuse trecătorul,
 dar vedeți voi, eu nu mă mai opresc
 să mănânc, să dorm sau să zâmbesc
 căci toate-n viață-s trecătoare
 iar eu cu asta mă ocup.
 am auzit că timpul trece
 așa că vreau să trec și eu
 printr-o eternitate.
 
 vă las, nu mă opresc din mers,
 căci poate mă ajung din urmă
 vise, amintiri și alte lucruri inutile.
 mai trec o stradă,
 mai trec un an
 și merg în paralel
 cu timpul.
 căci timpul trece, mi s-a spus
 așa că trec și eu cu el.
 vă las, vă pup, și nu uitați
 că am trecut pe lângă voi
 noi amândoi.
 
 ne-a spus un trecător
 în treacăt.